Interviu Alexandra Cârstea

Am avut plăcerea de-a discuta cu Alexandra Ana Cârstea despre legalizarea canabisului medical în România.

Alexandra este inițiatoarea petiției „Canabis Medicinal în România” și omul datorită căreia avem Proiectul de Lege „Victoria”. Alexandra este pe front, în linia întâi în această luptă crâncenă pentru legalizarea canabisului medical de ani de zile.

Val: Hai să jucăm un mic joc, întrebare-răspuns, nu ca într-un interviu clasic. Vor fi întrebări scurte, dar la care, te rog să răspunzi cât mai amplu. Este necesar să moară oameni ca să ne trezim?

Alexandra: Pe cat este de dura intrebarea, pe atat de tare trezeste la o realitate cruda si nemiloasa. Ne pune in contact cu firea noastra, pieritoare si slaba. Indiferenta si egoista. Ne place sa credem despre noi ca suntem buni si empatici daca uneori facem fapte bune. In realitate, suntem egoisti si preocupati de starea noastra de bine. Si aici intervine corectarea divina sau a Universului, dupa cum ne regasim fiecare dintre noi sa spunem. Acea palma sau lovitura puternica care ne pune, din nou, in contact cu noi insine. Cu cat e lovitura mai puternica, cu atat poate trezi mai curand simturile adormite ale ingratilor de noi. Si de acolo avem doar doua cai : sa cadem in disperare, deznadejde, poate chiar rautate si ura vis-à-vis de aceia care pare ca sunt fericiti si linistiti, sau sa ne ridicam, sa luptam pentru a ne recapata sufletul, pentru a ne salva trupurile si pentru a intrezari iar lumina si speranta. Uneori, avem sansa ca in durere sa devenim mai buni. Sa facem bine cu adevarat. Sa ajutam, fara a cere ceva in schimb. Si mai mult, avem sansa sa ne descoperim o misiune, incredintata cu un rol important, insa foarte greu de digerat cel mai adesea. Si vine la pachet si revolta : de ce eu ? Cu toate acestea durerea si neputinta trezesc emotii si iubire ramase fie latente, fie luate ca si cuvenite, fara a mai depune eforturi.
In povestea mea, mama mi-a deschis ochii spre suflet. Prin boala si suferinta ei a dat proba iubirii pentru mine si tata, dar sacrificiul ei imens a insemnat si speranta pentru bolnavii cu care se intalnea si interactiona si mie mi-a daruit o misiune pentru care nu ma pregatisem in nici un fel.
Pe traseul acesta am intalnit persoane care reliefeaza explicit fix ce am descris mai sus. Nepasare, nerabdare, intoleranta sau si mai banal, refuz de informare si preconceptii, asta pana cand boala si frica consecintelor acesteia dadea palmele despre care vorbeam. Si apoi cautau solutii si ascultau cu atentie ce incercam sa le transmit, strigatul mamei de ajutor si disperarea mea de a cauta solutii. De bine si la bine, rar am intalnit persoane care sa isi doreasca sa inteleaga cu adevarat si sa se implice intr-o lupta care parea grea si asemantoare unui stigmat. ‘sa zica lumea ca esti un drogat ‘ sau ‘ e illegal, deci e rau si nu vreau sa am de-a face cu asta’, pana la zambetul ala arogant sau zeflemitor, zicand, parca, ‘ biata de tine, ti-a intunecat disperarea mintile’ sau ‘uite-o si pe nebuna asta, vorbeste vrute si nevrute in loc sa accepte ca ii moare mama’.
Cam asa au fost aproape 5 ani. Asa ca m-am cunoscut suficient si am cunoscut suficient de multi oameni pentru a sti cu cine sa am rabdare si cu cine nu. Pe cine astept sa se regaseasca sau cui ii port un gand bun, insa cu compasiune caci nu are puterea sa aleaga sa vada si altceva decat condamnare, fara lupta, fara speranta.
Cei mai crunti sunt autosuficientii care se acopera de expresii de genul ‘ eu sunt expert/ profesionist/ am o functie/ lucrez de multi ani in domeniul asta/ , imi dai tu mie lectii?’ sau ‘ e o prostie ce zici tu. Nu exista proprietati medicale ale canabisului. Stiu eu mai bine. E de fapt o moda acum ca sa legalizam , mascat, iarba pentru drogati’, etc, etc…
Am mai avut si altele , de genul ‘ pareai o fata serioasa, ai si profesat ca avocat, cum sa sustii ceva atat de aberant, ilegal si contrar principiilor unui om serios si rational?’
Au mai fost si aceia care, empatici fiind, nu aveau insa capacitatea sa coboare in suflet cu adevarat. Raspandeau compasiunea doar la nivel mental, cerebral, cu argumente rationale si atunci tranteau ‘sfaturi’, de genul ‘ bine, mama, dar nu te gandesti ca poti risca sa ii faci mai mult rau? ‘ sau ‘ nu ti-e frica de puscarie? E periculos sa si vorbesti despre asta. Sa nu te auda cineva…mai bine nu mai spune nimanui ce iti trece prin cap sa faci…’ sau ‘ am vb cu prof.dr…..si mi-a zis ca e foarte periculos si ca in nici un caz nu recomanda. Stiu ca ti-e greu, dar trebuie sa accepti ca e bolnava rau mamica ta, nu trebuie sa ii faci mai mult rau! ‘
Si tot asa..aproape 5 ani..ani de indoieli si de reconfirmari. Ani in care am decis ca daca asa se intampla lucrurile, eu nu sunt cea care ma fac ca le evit si le ignor. Ani in care am citit, cot la cot cu mama si ea vorbea in toate spitalele pe unde o duceam cu targa, cu bolnavii deznadajduiti si ii indemna, cu iubire si multa incredere in fii-sa mai ales: ‘ citeste, o sa vezi ca vei primi multe informatii utile, nu cadea in disperare fara sa incerci sa lupti cu adevarat’ sau ‘ a facut Alexandra o petitie. Pentru mine, pentru voi, pentru toti cei bolnavi care pot avea rezultate bune cu acest tratament. Sustine-o si tu, semneaza, roaga-ti familia. Ea lupta pentru noi toti. ‘
Si te intreb, cand o auzeam cum vorbea, crezi ca as mai fi putut da inapoi? Sa ma apuce frici sau oboseala sau disperare si scarba cand primeam raspunsuri ignorante si fara mila ca cele de mai sus? Nicidecum. Asa a inceput misiunea mea. Era ea, Victoria. O tineam in brate atunci. Acum am doar un proiect de lege in numele ei. Cu numele ei. Cu forta din numele ei care se transmitea tuturor celor care o intalneau.
Nu, nu e necesar sa moara oameni ca sa ne trezim. Nici necesar, nici uman. Dar cati dintre noi avem curajul sa ne uitam la noi in oglinda si sa ne spunem, drept, sustin si eu cauza asta sau vreau si eu sa il ajut pe omul acesta in suferinta, macar informandu-ma corect sau actionand cu curaj si empatie? Cati facem asta daca nu ne priveste direct durerea si suferinta?
E trist, insa asta se vede clar in orice campanie sociala, umana si umanitara. Doar cei care sunt loviti sau/ si oportunistii si direct interesatii cu alte motive adiacente, se alatura cauzei de la bun inceput, fara temeri si susoteli. Restul, in cel mai bun caz, ne alaturam cand lupta devine mai usoara.
Imi pare rau pentru tonul dur, sper sa il indulcesc pe parcursul materialului, insa, departe de dorinta de a arunca cu pietre, incerc sa trezesc acele simturi empatice, acele ganduri de iubire dezinteresata pentru aproapele nostru. Acel spirit civic care sta undeva pitit, intr-un colt, cu voce stinsa, coplesit de lasitate.
Hai sa invatam sa iubim mai mult. Si nu mai moara oameni. Chiar daca nu sunt ai nostri acum, intr-o zi si ai nostri vor pleca pe alt drum, un drum care poate fi la fel de greu si de dureros pe cat a fost al mamei mele si al altor atator oameni minunati pe care i-am cunoscut ca au luptat, fara frica, pana la final.

Val: Cum îți imaginezi libertatea?

Alexandra: Ca la definitie. Fix asa gandesc si eu. Da-mi libertate sa ma exprim, sa ma tratez, sa imi traiesc viata, sa gandesc, sa ma rog, sa mananc, sa respir, sa iubesc. Si eu iti dau aceeasi libertate. Sa alegi ce vrei si crezi ca iti e mai bine sa faci pentru a avea un drum frumos, atata timp cat respiri. Dar in tot acest spatiu de libertate, actiunile mele sa nu te ingradeasca pe tine si sa iti faca rau. Nici ale tale sa nu ma faca sa ma simt restrictionat si suferind. Sa ne respectam reciproc. Ce zici de asta? E asa banal si suna asa simplu, dar e un lucru atat de rar intalnit. Sa ne respectam si opiniile si deciziile de a ne trai viata si a ne trata. Atata timp cat nu ne afecteaza propriile vieti si cum stim si gandim ca ne putem trai viata fericiti, de ce nu am avea acces la propriile decizii asumate?! Mai e insa o problema. De multe ori se intampla ca cei mai vocali, mai lipsiti de respectul de care vorbeam, mai grandomani, mai corupti, mai slabi si mai plini de ura, sa capete mai multa putere in luarea deciziilor. Si ne trezim cu slogane, precum: ‚asa vrea majoritatea! Trebuie sa respectam majoritatea!’ . Hmm..care majoritate e data de multe ori de galagia si tupeul propagat prea usor si prea inecacios, asa incat, ceilalti, cu aceleasi drepturi si libertati se trezesc intr-o minoritate aparent blamata, de care unii sau multi se feresc, sunt perceputi ca si ciudati sau desueti. Ca si cum a te iubi si a-i iubi pe altii e desuet, ca si cum a avea valori si a practica o religie nu mai e ‚la moda’, asa incat mai bine sa fii acceptat de majoritate decat sa te vada ca pe un ciudat. A vorbi despre dreptul tau la tratament, apeland la plante si la medicina alternativa devine deja un stigmat si esti intampinat cu rezerve, cu o ridicare de spranceana si o susoteala pe la spate. Si cumva, din nebunia si tavalugul acesta in care credeai ca te inarmezi cu iubire si empatie si e suficient, devii un nebun, ciudat, caruia i se atribuie si acte de rebeliune si stigmate de revolta agresiva. Caci, deh, ala minoritarul devenit asa dupa ce nu i se mai respecta drepturi sau opinii, e si cel pasibil sa fie nebun, agresiv sau periculos.
Si corpul? Si viata? De ce nu avem dreptul sa ni le pastram cum credem de cuviinta? Prin asumarea matura si rationala care se presupune ca ne diferentiaza de animale. Desi, uneori un spirit de turma ne incetineste orice elan civic am avea.
Si mai e si frica. Vesnica frica care ne terorizeaza in orice domeniu, sub orice aspect. Ne e frica sa le dam dreptate unora care ne invoca argumentele lor rationale, desi in minte ii raspunzi omului ca ii esti solidar, actiunile se schimba brutal si radical. Adica frica asta odioasa care ne paralizeaza simturile si emotiile ne transforma din oameni in roboti. Si deodata, ne folosim de bariere, precum : ‚ daca nu respecti acest protocol si ceva rau ti se intampla, eu voi avea de suferit, asa ca mai bine tu sa suferi decat eu, ipotetic.’ Cam asa suna explicatii medicale, uneori. Si uneori chiar si eu ma trezesc ca le dau dreptate acelora care zic asta. Caci, in practica, sunt multe cazuri in care din lipsa de asumare a raspunderii, din starea de adormire si letargie in care ne aflam, e mai usor sa aruncam vina pe altii decat sa ne asumam deciziile. Si aici intervine iar chestiunea legata de libertate si de respect. Nu ar fi mai simplu daca, asumat, ne-am lua deciziile, asistati insa de cei in masura sa ne dea sfaturi si ajutor de specialitate, insa sa stim ca atunci cand decizia a fost luata, e doar a ta si nu poti sa intorci vina si ura esecului impotriva cuiva. Iar celalalt sa stie ca, fiind protejata libertatea lui si dreptul lui la viata, va putea sa asiste, legal si corect un om matur care si-a asumat o decizie. Mai pe scurt, sa incepem sa ne tratam ca adulti responsabili. Ca fiinte superioare cum ne place sa ne numim. Ca entitati spirituale, cu multiple talente si simturi pe care le descoperim tot mai des prin cursuri si experiente care sa ne valideze cumva.
Libertatea. E ca si cum e un concept in care incercam sa ne validam, rapind validarea de la ceilalti, de multe ori. Si acesta este un concet opus libertatii, nicidecum unul luminos si care da loc evolutiei.
Cu canabisul lucrurile stau la fel. Nu intru in dezbatere acum, insa,este un fapt certificat deja de medici, cercetatori, studii, oameni politici, factori decizionali, rapoarte, statistici, etc….’ nu s-au constatat decese daca s-a folosit canabisul’. In lipsa deceselor, a pierderii totale a integritatii corporale si in lumina studiilor care atesta tot mai pregnant ca aceasta planta da si foarte multe rezultate spectaculoase in sanatate si in afectiuni pentru care unii se tavalesc in chinuri, neavand alte posibilitati de tratament, DE CE sa nu ii dai omului libertatea sa se trateze? De ce nu are dreptul sa isi trateze corpul, mintea si sufletul asa cum simte? In intimitatea casei lui, asumandu-si deciziile, fara frica ca va avea de suportat consecinte penale si morale din partea asa-zisei majoritati dezinformate sau rauvoitoare chiar?! De ce sa aleaga intre dreptul lui la viata si libertate? Libertatea aceasta pretioasa pe care o privim frumos, ca un concept, intr-o bula de sticla, ca si cum s-ar sparge si ar disparea daca o imbratisezi cu adevarat si ti-o asumi, daruind-o si altora.
Libertatea…e mai degraba acel context in care am vrea sa traim noi acum si in viitor. Si sa avem raspunderea sa stim ca si altii simt la fel ca noi. Si nimeni si nimic nu ne da dreptul sa o rapim cuiva, atata timp cat nu ti se rapesc valorile, aerul, viata, sanatatea, iubirea, familia, finantele, drepturile.

Val: Ești formată pentru luptă, sau lupta te formează?

Alexandra: Sincer, nu stiu. Imi place sa cred ca am fost mereu curajoasa si asumata. Am avut ‚acea’ voce credibila in scoala generala si liceu, acea personalitate distincta in facultate.
Insa, nimic, nu m-a pregatit mai mult pentru lupta ca durerea.
In 2015, cand mama mi-a zis, cu greu, la telefon, ca primise un diagnostic crunt, in urma unor investigatii de rutina, un hau s-a format in fata mea si am simtit cum ma inghite. Nimic din ce stiam ca viata mea nu mai exista. Totul era gol, surd si mut. Am simtit ca pic si nu stiam daca vreau si pot sa ma agat de ceva. Era furie si multa revolta in sufletul meu atunci. Aveam planuri. Cu totul alte planuri de cariera si de viata decat cele pe care le traiesc acum. Ca si cum planurile mi-au ras in fata pe masura ce mama isi suna prieteni si rude si isi lua la revedere….ca si cum totul era pierdut si armele fusesera depuse.
Si apoi a fost o prima vizita la un medic, insotita de tata. Era prima data cand auzeam cu adevarat cuvantul cancer. Ca si cum boala asta parea pentru mine un diagnostic care e atat de rar si atat de indepartat de lumea in care traiam eu si cei dragi….Si doctorul acela ne privea pe mine si pe tata cu mila, dar si cu multa seriozitate. Ca si cum incerca sa zica si el: gata, nu mai suferiti. Trebuie sa va obisnuiti cu ‚sentinta’ implacabila a mamei Victoria.
L-am privit pe tata . Am vazut cum umerii ii cad si statura lui scade. Cum se afunda in scaun si cum abandoneaza orice speranta. Si atunci din rolul lui de tata nu a mai putut sa imi fie mie tata si ei sot. Frica a fost prea crunta. Prea dura. Prea brutala.
Si atunci, pe loc, in acel cabinet intunecat cum il percepeam eu atunci, am primit rolul cel nou. De luptatoare. De copil transformat brusc in femeie. De mama si tata. De activista. De cercetatoare. De temerara. De luptatoare. Smulsa brusc din protectia pe care credeam ca o am ca unic copil, in bratele parintilor iubitori, calzi si protectori.
A fost ca si cum, in lipsa unei hotarari precise pe care sa mi-o asum, Universul a decis in locul meu. Si bine a facut. Poate ca eram pregatita pentru lupta, dar si lupta anilor acestora m-a format asa cum sunt azi. Asa cum ma va cunoaste copilul meu, neavand habar ca acum ceva timp, mama ei era o alta persoana. Cu idealuri si valori, dar mult mai tematoare, mult mai prinsa intr-o lume de clestar care parea ca ii va fi cuib si protectie pentru restul vietii.
Cand spun lupta din anii astia crunti nu ma gandesc doar la durere, disperare si deznadejde. Au fost si astea. Foarte mult si foarte des. Cu nopti nedormite si rugaciuni ba soptite, ba urlate. Dar a fost si multa iubire in lupta asta. O iubire de care eu insami nu ma stiam capabila. Caci a venit la pachet cu tot ce inseamna renuntare la sine, sacrificiu, ‚teatru’ fortat si util – cu acele zambete date cu ruj cu care imi mascam durerea fata de ea, de cei din jur, dar care ma ajuta si pe mine sa ma uit in oglinda si sa mai am putere sa merg mai departe. Si multa, multa putere sa vad partea plina a paharalui. Optimism la marginea nebuniei cum mi se tot spunea la inceput. Apoi, acel optimism, confirmat de multe sanse la viata date mamei, de un sir intreg de minuni inexplicabile medical sau rational, de un lant al solutiilor care veneau rand pe rand, usor precum o briza, imediat ce emiteam un gand. Ca si cum tot ce scrie in cartile astea de dezvoltare personala facea sens atunci. Din inima orice pornea ca intrebare sau speranta, capata raspuns si rezolvare. Si uneori foarte rapid. Mai rapid decat insasi speranta care incoltea timida.
Si apoi am capatat mai multa putere. Vazand ca din puterea mea se hranea ea. Si era si mai puternica. Si mai vesela. Si mai optimista. Si cu totii, in familie, deveneam mai buni. Acea bunatate care daca o afirma cineva despre noi, ne facea sa ne simtim mici si umili. Ca si cum nu era reala si nu o meritam rostita. Era bunatatea aceea care ni se cere fiecaruia dintre noi. Din prea plinul nostru sa dam si sa dam intruna. Caci final nu exista.
Dar bunatatea si puterea nu au venit usor. Au venit cu lectii dure si multa judecata a noastra cu noi insine si a altora la adresa noastra. Si atunci s-au trezit si multe instincte de protejare pe care nu le stiam si nu mi se declansasera. Acel leu care rage in surdina pana cand cineva sau ceva il raneste asa tare incat nu mai poate sa suporte linistea ragetului, ci isi arata coltii si puterea chiar daca si-ar dori pace si intelegere. Nicidecum razboi si revolta. Si mai sunt si aceia pe care i-am intalnit pe drumul acesta al descoperirilor si redescoperirilor. Aceia care au ales sa isi puna platose si sa fie duri si inchisi in ei, in speranta ca durerea o sa dispara. Sau ca macar ii vad pe altii suferinzi ca ei. Si aceia mi-au dat lectii grele. Si datorita lor am invatat sa lupt mai tare.
Si au fost si aceia care nestiind sa lupte pentru ce isi doreau sau nu stiau cu adevarat ca isi iubesc viata, transmiteau mesaje de frica si deznadejde. Mesaje de descurajare si neincredere. Si ei tot in speranta ca daca si altii depun armele ca ei, vor valida frica ca fiind singurul factor demn de incredere.
Lupta o porti zilnic, cred eu. Dar, asa cum am trait-o noi in casa, in tot tavalugul dramei- amestec de agonie si extaz prin care a trecut buna mea mama- poate fi o lupta a binelui cautand binele si imprastiind binele. Poate fi o lupta in care ai ca arme iubirea, iluzia, puterea, increderea, speranta si hotararea de a ajuta pe altii, asa cum Universul si Dumnezeu te-a ajutat pe tine. Sa dai inapoi e mai plin de bucurie si de daruri nestemate decat ne-am putea inchipui. Nu ramai niciodata cu bratele goale. Dimpotriva, atunci cand crezi ca e mai greu si bratele mai goale, atunci e totul mai usor si capata sensuri nebanuite si raspunsuri soptite divin.
Si lupta aceasta da si sensuri ale vietii. Daruieste misiuni celor care cautam o misiune, asa cum o cautam eu ca sa inteleg sensul vietii si scopul darului primit de Sus.
Am capatat o misiune pe masura ce mama suferea mai mult. Si am iubit-o atat de mult, incat sa transform durerea ei in speranta si forta ei de a lupta si pentru altii.
Cred ca lupta merita purtata daca ai sufletul curat si intentiile bune. Daca nu ai armele iubirii, mai bine nu spera victoria. Caci Victoria mea a venit doar atunci cand am stiut ca tot ce primea mama ca raspuns bun pentru ea si sanatatea ei, era si datoria noastra de a o transforma in Victoria noastra, a celor care avem nevoie de ajutor, a celor suferinzi, a celor neputinciosi, a celor care inca spera si iubesc viata si au incredere ca pot primi un raspuns de acolo de unde pleaca o intrebare corect pusa.
Asa ca , m-a format lupta aceasta si asa cum sunt azi nu as fi putut fi nicicand fara lectiile invatate. Nu am fost doar lapte si miere, ci si leu si balaur, luptatoare de gherila si razboinica care parjolea tot in jur atunci cand simteam nedreptatea si nepasarea. Nu sunt mandra de latura asta trezita tot din frica. Dar am norocul sa stiu ca tot iubirea mi-a stins patima durerii si mi-a trezit pasiunea si dorinta de a continua sa cresc, sa fac posibila misiunea mea si visul mamei. Si sa ii vad traind pe altii, asa cum mi-as fi dorit sa o mai am pe mama langa mine, scriind in interviuri pagina ei de durere, dar si de vointa si lupta pusa in slujba celor care nu au putere sa se ridice. Inca.
E doar o chestiune de vointa. Sau de abandon. In ambele situatii, capeti toate resursele sa lupti, atata timp cat ai o misiune onesta pentru cat mai multi.

Val: Cine ești TU?

Alexandra: Azi sunt alta decat am fost acum aproape 6 ani. Si in curand voi fi altcineva, prin ochii copilului meu. Dar mai important de-atat e ca azi stiu cine sunt. Mai mult decat stiam acum ceva timp. Daca m-as defini, atunci cand ma gandesc la mine, stiu ca sunt mult mai dreapta cand merg pe strada, ca ma cunosc mai bine si imi definesc mai cu curaj dorintele si visele. Sunt mult mai sigura cand aleg ceva important pentru viata mea, refuz mai usor atunci cand stiu ca nu se potriveste cu mine sau cu drumul pe care ma aflu, accept mai usor sa nu ma placa toti, ci mai ales aceia care au rabdare sa ma cunoasca si dorinta sa mearga pe drum alaturi de mine, iubesc mai profund, visez mai mult, dar si aplic mai usor ce imi doresc, am curaj mai mare- inainte era idealism, acum e idealismul focusat pe actiuni si rezultate, imi apar mai usor convingerile, vorbesc mai liber si mai usor, ma judec mai putin si am incredere in mine si in ce imi rezerva viata, infinit mai mult ca inainte. Pentru ca acum m-am forjat cum face focul cu fierul. Pentru ca am trait durerea si disperarea, neputinta si deznadejdea, acum recunosc mai usor bucuria si apreciez mai mult fiecare zi plina. Fiecare zi cu viata, in viata. Pentru ca mi-am pierdut un stalp in viata, un umar pe care sa ma asez, bratele care ma strangeau sa ma aline, vocea care ma dezmierda sau ma certa, acum le iubesc pe toate in omul de langa mine, in familia mea, in oamenii care mi-au ramas oameni si prieteni, nu doar in bucurie, nici doar in tristete, ci mie, Alexandra. Oameni, aproape de mine si de identitatea mea trecuta si prezenta. Si , cred, cu incredere in cea din viitor care le va fi la randul ei, tot om.
Ma impresioneaza mai greu cuvintele mari aruncate fara consistenta. Ma intimideaza prea putin aceia care isi folosesc atribute ce tin de bani si functii si nu de suflet sau valori. De aici si pericolul pe care il degaj in jur si pe care il recunosc acum mult mai usor si cu mai multa nepasare. Si ce daca nu ma intelegi si ma judeci, superficial, dupa aparente? Si ce daca nu am pregatire medicala, insa in ale vietii si sufletului as putea sa vorbim in mii de limbi in care nu m-ar intelege decat aceia care au aceeasi vibratie.
Eu stiu asa. Ca am o misiune. Ca mi-am pierdut mama si mi-am regasit sufletul si identitatea, in cele mai crunte momente cand nici eu nu imi dadeam incredere.
Ca am inceput un drum, nefatarnic, fara interese meschine sau plase de siguranta. Ca nu mi-a fost teama sa vorbesc, desi era un subiect tabu si multi se fereau din drumul in care incercam sa inaintez. Ca am vrut sa construiesc o cale, sa lucrez la o lege prin care cat mai multi sa aiba dreptul sa se trateze, legal, in tara lor, fara frica de consecinte.
Acum ceva timp, daca eram intrebata cine sunt eu, o simteam ca pe o intrebare de baraj. Cautam sa ma definesc prin ochii altora si ma intrebam daca eu si ceea ce transmit sunt eu si ceea ce ma identifica. Intr-un cuvant, ma defineam prin ochii altora. Dar eu, in esenta, existam probabil doar daca stiam ca cineva ma valideaza printr-un set de reguli caruia ma supuneam si eu, cumva, in mediul in care am crescut, m-am educat si m-am dezvoltat.
Azi, ma definesc mai usor si mai simplu. Prin actiuni proprii. Prin emotii si sentimente care stiu ca sunt puternice pentru ca au rezistat vremii si vremurilor. Prin misiunea pe care am primit-o si pe care o vad dezvoltandu-se sub ochii mei, ca si cum nu e niciodata de ajuns sa zici stop si sa incetezi sa crezi ca poti face o schimbare in bine. Acum, sunt Alexandra careia ii pasa prea putin de nimicurile care se aduna pe drum cu rolul de deturnare si incetinire a reusitei. Acum stiu ca sunt multi aceia care rezoneaza si vibreaza pe aceeasi lungime de unda cu mine. Si de aici si curajul de a continua. De aici si din datoria eterna si promisiunea iubirii facute mamei mele care si-a asternut gandurile legate de o lume mai buna, cu legi corecte care sa sprijine omul suferind, in lupta pentru propria viata. Ganduri pe care nu i le-am citit in intregime. Mi-a fost teama ca odata citite se vor risipi ca niste fire de praf, inainte sa fac posibil, cu resursele pe care le antamez si continui sa o fac, ca legea sa existe in Romania, insa sa nu fie o lege moarta, ci o lege care pulseaza viata, prin care toate drepturile si libertatile incalcate sa fie ‚razbunate’ si sa capete consistenta si durata. Idealista-rationala din mine spera si ca munca va continua pana vom deveni nu doar un model pentru restul lumii, dar mai ales pana cand vom avea pacienti care vor veni in tara noastra sa se trateze si sa beneficieze de tratamente profesionale si corecte. Sper intr-un domeniu nou al medicinei care va atrage tot mai multi medici care se vor specializa in beneficiile aduse de natura, prin planta aceasta stigmatizata inutil si injust, prea mult timp.
Si sper sa fiu sotia si mama care sa isi gaseasca acasa, in familie, toate resursele si valorile pe care spera sa le raspandeasca in jur. Pentru ca cel mai mult vreau sa ma definesc prin a iubi si a fi iubita.

Val: Care este cauza pentru care lupți?

Alexandra: Am inceput cu un ton mai aspru si am continuat cu mai multa iluzie, mai soft, avand mereu in minte drumul parcurs pana acum, de cand am inceput campania de legalizare a canabisului, in scop medicinal, in Romania.
Imi place sa cred ca s-au facut multi pasi la care am contribuit consistent si fara a bate in retragere. Stiu ca voi continua pana aduc acea schimbare la care visez. Si nu doar legea, ci mult mai mult de atat, asa cum vad eu traseul firesc pe care ar trebui sa il apuce aceia care merita o sansa la viata si dreptul lor la tratament. Vreau sa cred ca vom putea ajuta la formarea unei generatii de medici care sa abandoneze orgoliul si prea multa stima de sine si sa isi puna meseria in slujba pacientului care il priveste cu atata speranta, respect si incredere. Vreau sa cred ca prin ceea ce am inceput sa construiesc, prin ong-ul fondat in memoria mamei mele si care ii poarta numele si mesajul, Victoria mea, voi putea strange acea echipa de specialisti care sa depaseasca barierele granitelor tarii si sa lucreze, in comun, pentru a sustine un proiect care sa nu se rezume, meschin, la terapii locale si la interese politice sau economice care sa restranga mai mult libertatile celor aflati in suferinta.
Am un tablou intreg ce se desfasoara usor in fata ochilor mei pe masura ce imi deschid mai mult mintea si sufletul. Si nu mi-e teama. Asa cum am inceput acest drum, stiu sigur ca il voi continua. Si nu am timp nici de orgolii, nici de piedici inchipuite, nici de stereotipii plafonate. Cu atat mai mult nu am timp sa primesc argumente care nu sunt validate nici de studii, nici de o realitate iminenta. Am timp insa sa contruiesc si eu putin din viitorul copiilor mei si sper sa mi se alature tot mai multi. Fara susoteli si tot soiul de teorii ale conspiratiei care nu numai ca tin in loc progresul, dar nici nu fac cinste unor oameni care vor sa isi ajute semenii si pe ei insisi. As vrea sa cred ca pe drumul acesta pe care ne-am intalnit multi dintre cei care am muncit onest pentru aceste drepturi, sa ne intersectam si de acum inainte constructiv, fara a ne da in cap, a ne blama si a arunca cu pietre in ce se construieste atat de greu, insa cu atat de mult suflet.

Val: Cum vezi prima zi de după? Mă refer la prima zi de după adoptarea, în România, a legislației privind canabisul medical.

Alexandra: Ideal, as vedea momentul decurgand normal, in firescul in care bolnavul sa isi gaseasca usor tratamentul, ridicat din farmacie, dupa ce a primit prescriptia si lamuririle clare si sigure din partea unui medic care si-a dorit sa se specializeze pe canabis si terapiile pe baza de canabis.
Ideal, as vedea acest moment nu doar ca o lege publicata in Monitorul Oficial, ci ca un set de actiuni care sa fie gandite si planificate cu atentie in avans, avand ca exemplu atatea si atatea state care au parcurs pasii acestia inaintea Romaniei. Sa avem deja intiparite, invatate si sa evitam erorile aparute in sistemele altor state care au implementat o asemenea legislatie. Sa invatam din greseli mai intai, ca apoi sa transmitem tot ce avem mai bun, in slujba cetateanului, in slujba aceluia care sufera si caruia ii poti arata ca iti pasa cu adevarat.
Ideal, as vedea un moment in care, avand atatea exemple de urmat si atatea greseli de evitat, sa contribuim la o legislatie si la un cadru metodologic general prin care sa nu ne mai aruncam ochii peste gard, la vecini, cu invidie sau cu blazarea aceea de tip ‚ eh, asta se intampla la ei, la noi in tara nu s-ar putea asa ceva…’, ci sa avem mandria si demnitatea sa fim noi aceia despre care alte state sa vorbeasca cu admiratie, cerand referinte si modele de bune practici.
Ideal, as vedea momentul acela nu doar marcat prin titluri pompoase in ziare si prin materiale tv care sa aiba cancan-ul in prim plan, ci prin materiale de presa serioase care sa puna accentul pe progresul pe care il face Romania, la atatia ani dupa eliberarea dintr-un regim opresiv din care ne bucuram atat ca am scapat, insa in care inca traim, prinsi in propriile lanturi de neputinta, nestiinta sau frica.
Ideal, as vrea sa vad oameni tineri si varstnici care fie ca inteleg fenomenul, fie ca sunt documentati, fie ca nu, sa aleaga calea empatiei si a iubirii fata de semeni si sa fie toleranti si bucurosi ca aceia care pot beneficia de tratament, o vor face, fara frica puscariei sau a blamarii publice.
Mi-as dori sa cred ca in statisticile europene, Romania va figura cu adevarat ca un stat responsabil, care si-a pus cetatenii si interesele acestora mai presus de orice temere nejustificata.
As vrea sa vad o industrie care va genera locuri de munca si va ajuta la imbunatatirea mediului natural, la incetinirea procesului de poluare care a devenit atat de dur pentru noi toti, ca vom avea terenuri lucrate mai mult si agricultori care se vor specializa in acest domeniu nou, ca vom incuraja cercetarea si studiul si vom avea rezultate remarcabile, pe masura reputatiei pe care o au romanii, ca si nivel de intelect si ambitie, oriunde in afara granitelor.
As vrea sa cred ca vom avea un discurs din ce in ce mai unitar si ca aceste incercari premergatoare legalizarii vor deveni o trista amintire a unor lupte care au avut si multe victime pe traseu.
Cam asa as vedea eu, ideal, legalizarea. Si acestia, de fapt, sa fie primii pasi spre o normalitate care sa priveasca si alte aspecte ale vietii noastre, si alte terapii naturale pe care natura ni le-a pus la indemana, pana sa alegem sa le folosim fie distructiv, fie sa le stigmatizam.

Val: Cum ne putem implica fiecare dintre noi?

Alexandra: Sunt atatea variante. Totul pleaca de la individ, de la fiecare dintre noi in parte. Problema e consistenta in a face ceva. Intentii bune avem multi, insa nu toti avem putinta sau dorinta sa ne rapim putin din timpul liber si sa ajutam pentru binele comun. Caci, in esenta, la asta se refera implicarea intr-o campanie de acest fel.
E mai usor sa asisti de pe margine, sa dai sfaturi, sa judeci sau sa critici. E mai usor sa spui vrute si nevrute despre cineva care macar incearca. Dar e asa greu sa faci ceva ale caror rezultate fie nu se vad curand, fie nu se vad niciodata.
Stiu, e dureros cum spun eu acum. Si imi asum si daca nu ma vor agrea unii dintre cititori. Daca blamarea lor as sti ca ar duce la o responsabilizare mai mare, as repeta afirmatiile acestea.
As vrea sa zic ca am o mie de idei ca sa ne implice cat mai multi. Si sunt deschisa sa port orice comunicare cu acela care vrea sa ajute in cel mai mic fel.  Cred in echipe si cred, de asemenea, ca rezultatele favorabile vin doar din echipa si munca acesteia, nu din individualismul generator si hranitor de ego. In the end, oricum egoul nu duce decat la distrugere si prabusire.
Constructia presupune folosirea unor caramizi, usor cu rabdare si cu incredere in cel care si-a inceput drumul si a deschis niste carari.
Trebuie si incredere si vointa odata antamate pe aceasta cale.
Dar ce e mai frumos sa stii ca ai ajutat unui scop mai inalt, ca ai ajutat cumva, si tu, pentru ca altii sa doarma mai linistiti noaptea sau sa isi aline durerile fizice sau emotionale.
E si meteahna lipsei de consistenta. Aceea a avantului cand totul pare frumos si ca un act de rebeliune al tineretii. Apoi constati ca presupune un efort asumat. Niste deadline-uri. Niste resurse emotionale pe care trebuie sa le aloci. Devotament cauzei. Coerenta unui mesaj transmis corect. Idei pe care sa le propui, nu doar sa le astepti. Onestitate in abordarea celorlalti din echipa. Transparenta decizionala.
Pff…si cel mai grav, in drumul acesta al voluntariatului sunt aplauzele de pe margine si/ sau hulele fara consistenta sau obiectiv real. De genul …’ mie ce imi iese din asta? Sigur exista niste interese in spate..ce , sunt eu fraier sa ma implic daca nu imi iese si mie ceva?” . Pe alocuri as fi de acord, in societatea si in lumea in care traim, tot mai multi au interese ascunse care umbresc, in parte, scopul si misiunea unei cauze in slujba atator fiinte. Dar daca aceste exemple exista, sunt de parere ca important este sa alegi sa privesti in alta directie sau sa schimbi realitatea dura pe care o creeaza astfel de exemple negative. E datoria fiecaruia dintre noi sa ne implicam in actiuni in care credem cu advarat. De dragul nostru, al celor dragi si al societatii din care ne tragem si pe care ne-am dori sa o vedem progresand.
In privinta implicarii, oricand astept, cu mult drag si nerabdare, propuneri, idei sau orice ajutor pe care il imaginati, in drumul pe care sper sa il parcurgem impreuna pana vom avea o normalitate pe care sa o traim cu adevarat, in Romania.
Adresa de email este : canabismedicinalro@gmail.com si restul paginilor le gasiti in descrierea ce insoteste materialul pe care, cu rabdare si ingaduinta multa l-ati parcurs pana aici.
Sper ca tonul meu, pe alocuri, aspru, sa il percepeti ca fiind unul care se vrea onest mai presus de toate. Si ca nimic din ce s-a intamplat pana acum pozitiv nu mi se datoreaza, pe cat exista sprijinul divin si al Universului si cumulul de energii pozitive pe care le-am intalnit in drumul anevoios si umilitor, uneori, pe care am pornit , la inceput, fara sa stiu cum si unde voi ajunge sa vad finalitatea.
Mie interviul acesta mi-a facut mult bine terapeutic si mi-a dat ocazia sa nu folosesc sabloane sau stereotipii, ci sa va aduc, macar putin, printre randuri, din emotia, daruirea, durerea, dar si bucuria si speranta pe care le-am trait pana acum, din viata si plecarea mamei mele scumpe.
Orice ati avea drag pentru voi si sufletul vostru, nu uitati sa vi-l valorizati la masura reala la care fiecare dintre noi putem sa o facem.
Fara scuze.

Val: Concluzia lunii martie 2020?

Alexandra: Luna martie pare ca are numele rescris de un virus care s-a raspandit rapid, pe intregul glob. Departe de a bagateliza suferinta, drama si pierderea de vieti omenesti, mi-as dori sa cred ca teroarea, strictetea, masurile neobisnuite pe care le traim, sa aiba si consecinte bune pentru fiecare dintre noi. Si graba cu care ne traiam viata sa fie acum lasata deoparte pentru a lasa timp sa respiram. Sa ne uitam mai cu atentie unii la altii, sa ne intelegem unii pe altii si sa vedem ca dincolo de invelisul extern, cu totii suntem dominati de aceleasi emotii si trairi si ca in esenta, viata este un dar pretios pentru fiecare dintre noi si pentru toti deodata.
Asa ca, sa luam cu totii o pauza si sa ne regasim pe noi.
Si poate sa ne regasim pasiunea si increderea de a ne alatura unei cauze, precum aceasta a legalizarii canabisului in scop medicinal, in Romania.

Cu prietenie si sinceritate,
Alexandra